Note dintr-o arhivă afectivă · Fragmentar despre profesorul Ion Șinca

Afară de foarte puțini prieteni apropiați, dintre elevii domnului profesor Ion Șinca, nici unul nu l-a cunoscut întru totul. Prezența domnului profesor la atelierul școlii era de o discreție sonoră. Departe de vreo muțenie opacă, profesorul nostru, încă de când l-am cunoscut, a dat definiție măsurii.

Necunoscându-l, tot familiar ne era, nefiind deloc supralicitat a spune că toți elevii dumnealui au fiecare în parte o arhivă solară, dar subiectivă a imaginii sale. Fiecare dintre noi l-a aflat personal, secvențial, episodic, fragmentar. În acest sens nu se poate evoca un portret obiectiv al domnului profesor, căci ce este obiectivitatea decât numai o sumă oarecare de subiectivități puse în acord.

Pentru mulți dintre noi, profesorul de la secția de Pictură ne-a surprins prin nefrecventarea unor prea-previzibile clișee. Nicicând nu l-am auzit folosind termeni inflamați precum „maestru”, „ucenici”, „școală de pictură”, „taină”, „inspirație” și altele asemenea. „Clișeele” practicii picturii își găseau loc în atelierul școlii fără a fi numite, domnul profesor reușind să le găsească loc potrivit în mintea fiecăruia dintre noi.

Pedagogia profesorului nostru era una atentă, fiind academic apropiat și distant în același timp. Dar o privire punctuală asupra picturii sale ne evocă omul necunoscut familiar, dascălul senin, sobru și bine măsurat. Atelierul liceului ploieștean ocupat săptămânal cu entuziasm de adolescent și-a aflat permanent un loc în arhiva mea afectivă, atelier care e legat fără nici un dubiu de figura evocată a domnului diriginte.

Înaintez mulțumiri solare doamnelor Diana Dragomir și Stela Șinca, fiica și soția celui amintit, pentru acest inspirat exercițiu anamnetic, care nu ar fi avut loc fără invitația dumnealor.