Florin Șuțu

Ion Șinca s-a retras în Istoria Artei, cu mult înainte de vreme, îmbrăcat în cămașa sa albă, impecabil apretată (niciodată n-am înțeles cum de reușea să o poarte și să nu o șifoneze), lăsând în urmă pentru unii dintre noi, pe pereții curați ai prieteniei, câteva naturi statice cu garoafe însângerate, ori câteva peisaje cu sălcii îngreunate de rouă. Pentru alții, mai norocoși, a lăsat dorul!

Încă mai cred, uneori, că a plecat la peisaj, fie la Brebu, pe urmele lui Luchian, fie la Pietriceaua, pe urmele copilăriei sale, ori la Cornu, pe urmele lui Grigorescu, uitând de fiecare dată că nu și-a luat cu el șevaletul de câmp și nici trusa cu culori, lăsându-le pe acestea tăcute și credincioase, în nesfârșită așteptare.

Un timp, o mână de prieteni, ca un mănunchi de pensule, va mai vorbi despre Ion și bunătatea lui umană, apoi, pentru totdeauna, Istoria Artei va vorbi despre pictorul Ion Șinca și opera sa. Ce cer frumos de toamnă târzie, numai bun de tăiat din passepartout-uri de încadrat aduceri aminte despre un artist cu chipul blând, căruia, într-o dimineață de Noiembrie, i-au crescut în spate aripi.